Pentru gândirea creștină medievală, pentru alte culturi sau civilizații, precum și pentru unii dintre cei mai străluciți artiști, gânditori și oameni de știință din diverse epoci, realitatea vizibilă reprezenta un peisaj simbolic, explorat cel mai rodnic cu acută atenție orientată spre identificarea conexiunilor surprinzătoare, revelarea sensurilor ascunse, profunde și perceperea unei ordini superioare, blînd atotcuprinzătoare, dar misterioasă în același timp. Lumea, așa cum putea fi percepută prin simțuri, indica de fapt, deschizând porți epifanice, un tărâm al valorilor cu adevărat importante, primordiale: frumusețea, adevărul, bunătatea, dragostea.

În cultura noastră modernă, epistemic eficientă și arogantă deopotrivă, căreia „contemporaneitatea” recentă pare să îi fie un epilog provizoriu, caracterizat de pseudo-religiozitate isterică și adesea de cinism incoerent, metaforele au fost în mare măsură retrogradate cultural la statutul de ornamente ale existenței, lipsite de utilitate esențială. Metaforele însă, asemenea facultății imaginației în care sunt înrădăcinate, nu au încetat vreodată să fie fundamentale și în același timp, ubicue în mintea și sufletul ființei umane.

Departe de a fi un adaos decorativ al limbajului, ele îl potențează în moduri cruciale, departe de a fi superflue înțelegerii realității și existenței încărcate de sens, ele sunt condiții sine qua non ale acestora, departe de a fi o simplă împodobire, ele aparțin nucleului experienței de a fi deplin -chiar și funcțional- umani. Imaginile în general și arta vizuală în particular posedă o capacitate specială de a da formă înțelesurilor metaforice, iar Metaphors Are to Thought What Waves Are to Sea este o expoziție care oferă diverse încorporări ale metaforei, însă, mai pregnant, a ceea ce s-ar putea numi o predispoziție metaforică fundamentală, în lucrări realizate de artiști români din generații diferite. Dacă Daria Langa sau Camilia Filipov ar putea fi încă numite artiste emergente, Lucian Popăilă, Diana Oțet, Radu Băieș au atins un anumit prag de maturitate în practica lor artistică, în timp ce Yvonne Hasan, Iulian Mereuță și Doina Hordovan Ciato aparțin unei categorii de artiști care s-au stins din viață fără a fi cunoscuți la nivelul pe care profunzimea și intensitatea artei lor l-ar fi justificat (situație care a fost remediată semnificativ în ultimii ani în ceea ce îi privește pe Hasan și Mereuță). Pentru unii dintre aceștia, metaforele  sunt profund legate de arhetip, pentru alții de spectacolul în permanentă schimbare al lumii aflate în continuă evoluție. Unii oferă întruchipări metaforice explicite, alții preferă abordări mai degrabă implicite, poate chiar lipsite de o asumare conștientă, ale metaforei; unele metafore vizuale întâlnite în expoziție posedă o anumită concretețe vizuală în timp ce prezența altora este oarecum difuz manifestă în materia operei de artă. Ceea ce au în comun toate lucrările din expoziție însă, este capacitatea lor de a invita ferm, dar blând să fie întâlnite cu o atenție generoasă: scrutate în acest mod, fiecare din ele poate genera o multitudine neconstrângătoare de sensuri fascinante. (Bogdan Iacob, curator)